Adoptarea euro: criteriile de convergență pe înțeles

Adoptarea euro nu se hotărăște doar prin voință politică, ci printr-un set de criterii de convergență, adică patru condiții economice pe care un stat din Uniunea Europeană trebuie să le îndeplinească înainte să renunțe la moneda națională. Ideea este simplă: dacă mai multe state folosesc aceeași monedă și aceeași bancă centrală, economiile lor trebuie să se asemene suficient cât o politică monetară comună să nu îl avantajeze pe unul și să îl sufoce pe altul.

Mai jos vezi ce măsoară fiecare criteriu, cine verifică și cine decide, ce înseamnă trecerea la euro pentru un cetățean obișnuit și de ce unele state membre nu folosesc moneda unică. Pentru imaginea de ansamblu a Uniunii, merită să citești și cum funcționează Uniunea Europeană, iar despre drepturile pe care le ai ca locuitor al zonei euro vezi cetățenia europeană.

Ce sunt criteriile de convergență pentru adoptarea euro?

Criteriile de convergență sunt condițiile din tratatele Uniunii pe care o țară trebuie să le respecte ca să intre în zona euro, adică grupul statelor membre care folosesc moneda unică. Se mai numesc și criteriile de la Maastricht, după tratatul în care au fost stabilite. Ele privesc economia și moneda, dar și legislația: banca centrală națională trebuie să fie independentă față de guvern, iar legile statului trebuie să fie compatibile cu regulile sistemului european al băncilor centrale.

Un criteriu nu este o țintă de atins o singură dată. Statul trebuie să arate că rezultatele sunt durabile, deci evaluarea se uită la o perioadă întreagă, nu la o singură lună bună.

Cele patru criterii, explicate pe rând

Stabilitatea prețurilor

Primul criteriu verifică dacă inflația țării este asemănătoare cu cea din statele cu cele mai bune rezultate. Dacă prețurile cresc mult mai repede decât în zona euro, moneda comună ar face produsele țării mai scumpe pe piețele externe, iar economia ar pierde competitivitate. Banca Centrală Europeană urmărește el însăși o inflație joasă și stabilă, deci un nou membru trebuie să se potrivească acestui obiectiv.

Finanțele publice

Al doilea criteriu se uită la deficitul bugetar, diferența dintre cheltuielile și veniturile statului într-un an, și la datoria publică, suma totală pe care statul o datorează. Reperele cunoscute sunt 3% din produsul intern brut pentru deficit și 60% pentru datorie. Dacă datoria depășește pragul, statul poate totuși trece testul când ea scade constant și se apropie de el. Logica este că un guvern foarte îndatorat din zona euro ar putea pune presiune pe toți ceilalți, de aceea regulile bugetare comune contează. Cum se construiește un buget la nivel local, cu aceleași noțiuni de venituri și cheltuieli, vezi în explicația despre bugetul local.

Cursul de schimb

Al treilea criteriu cere ca moneda națională să fi participat cel puțin doi ani la ERM II, un mecanism european în care cursul leului sau al altei monede se poate abate doar în limite stabilite față de euro. Scopul este să se vadă dacă moneda se menține fără șocuri și fără devalorizări decise de guvern doar ca să ajute exportul.

Dobânzile pe termen lung

Al patrulea criteriu compară dobânzile la care se împrumută statul pe zece ani cu cele ale statelor cele mai stabile. O dobândă mult mai mare arată că investitorii consideră țara mai riscantă, iar asta spune ceva despre încrederea în stabilitatea ei economică.

Sfat: când auzi că un stat „îndeplinește criteriile”, întreabă-te la care dintre cele patru se referă. Un stat poate avea inflație mică și datorie mare, iar evaluarea cere toate criteriile deodată.

Cine verifică criteriile și cine decide?

Evaluarea se face în rapoarte de convergență, pregătite de Comisia Europeană și de Banca Centrală Europeană, de obicei la fiecare doi ani sau la cererea statului interesat. Pe baza lor, Comisia face o propunere. Parlamentul European este consultat, miniștrii de finanțe din zona euro discută, iar decizia finală aparține Consiliului UE, reunit la nivel de șefi de stat sau de guvern. Despre rolul fiecărei instituții în astfel de decizii citești în articolul despre instituțiile UE.

Calendarul nu depinde de un an fix. Statele care au aderat la Uniune după apariția euro, inclusiv România, s-au angajat prin tratatul de aderare să adopte moneda unică atunci când îndeplinesc condițiile. Data o stabilește fiecare guvern, în funcție de cât de pregătită este economia.

Ce se schimbă pentru cetățean când țara adoptă euro?

Pentru un cetățean, schimbarea cea mai vizibilă este înlocuirea banilor din portofel cu euro. Lunile de dinaintea trecerii sunt marcate de afișarea dublă a prețurilor, în moneda veche și în euro, tocmai ca oamenii să se obișnuiască cu noile valori. După trecere, călătoriile în alte țări din zona euro nu mai cer schimb valutar, iar comparația prețurilor devine directă.

Mai puțin vizibile sunt efectele asupra economiei. Un stat din zona euro nu mai poate să își modifice singur dobânda de politică monetară sau să își devalorizeze moneda, pentru că aceste decizii aparțin Băncii Centrale Europene. Ca recompensă, firmele scapă de riscul de curs și de costurile de conversie, iar împrumuturile pot deveni mai ieftine.

Atenție: trecerea la euro nu face prețurile să crească automat, dar rotunjirile abuzive pot apărea. Afișarea dublă și controalele autorităților de protecție a consumatorilor există tocmai pentru acest risc.

De ce nu toate statele UE folosesc euro?

Uniunea Europeană are state care folosesc euro și state care păstrează moneda proprie. Unele au motive politice și juridice: Danemarca are o clauză specială, numită opt-out, care îi permite să rămână în afara zonei euro chiar dacă ar îndeplini criteriile. Altele, ca Suedia, nu au fost obligate formal, dar nu au intrat în ERM II și, deci, nu pot îndeplini criteriul cursului de schimb. Majoritatea celorlalte state așteaptă să se potrivească economic.

În practică, cele mai dese piedici sunt deficitul prea mare și inflația peste reper. Cele două arată cât de strâns se leagă moneda unică de disciplina bugetară, pe care statele și-o impun și ele prin pactul de stabilitate și creștere.